Ferendia în ianuarie. Amintiri cu biserică şi păsări de pradă

De-a lungul anilor, al celor de fotografie digitală, începând din 2003 şi până astăzi, am adunat mii de imagini cu satul Ferendia. Am făcut-o mai mult pentru mine însumi şi pentru cei doi-trei oameni din Univers care s-ar putea nimeri cândva în faţa acestor pagini virtuale. Le scot acum aici, la vedere, aşa cum aş ascunde un răvaş într-o sticlă aruncată în ocean.
Şi ca să pun o oarecare ordine în această nostalgie fotografică, imaginile le-am grupat pe luni, aşa cum le-am surprins în călătoriile mele programate ori întâmplătoare din ultimii zece ani la Ferendia.
În luna ianuarie am fost sau mai degrabă am fotografiat acolo doar în anul 2011. Aci am dat zoom pe porumbeii casei care continuă să trăiască şi să prospere în casa de la nr. 242 şi după ce părinţii şi toţi moşii mei au murit. Din grădină se vede biserica, o pictură frumoasă cu cruce şi păsări îndepărtate şi arbori dezgoliţi într-o iarnă blândă. Mai la dreapta, tot cu zoom, am văzut casele de pe Dealul Alălant, o acuarelă reuşită de un Dumnezeu rural şi artistic care a făcut Ferendia posibilă. Pe sub poarta ruginită, unul dintre căţeii dintr-un şir nesfârşit de fiinţe canine care mi-au lătrat copilăria, adolescenţa şi maturitatea şi-a făcut apariţia pe scenă, împreună cu umbra sa infidelă. Am mai surprins un cadru cu casă pustie şi roţi de tractor şi manivelă de plug ruginit, un colţ de vie şi de rai împrejmuit cu lătezi absolut imperfecţi, zborul unei păsări de pradă printre spinii păsulicului şi drumul care părăseşte satul şi duce invariabil către Dealul Vârşeţului. Alte amintiri: câinele Rosa, pe care medicul veterinar Silviu Radu l-a folosit ca donator de sânge în clinica sa de animale mici din Arad şi pe care am încercat în zadar să-l aclimatizez în casa părintească, şi Cula Vârşeţului cu munţii Sârbiei, la capătul unui câmp de rapiţă străbătut de un drum care se pierde în lumina apusului.
Pe Rosa, căţeluşă posesoare de carnet de sănătate european, am fost nevoit să o duc înapoi la Arad după ce a băgat spaima în găinile Tatei şi în "omul nostru din Panama", Vasile Boncu, care a articulat-o cu un bât şi a fost nevoit ulterior să mă ajute s-o caut într-un lăstăriş de lângă Vână.

Galerie foto

Capitolul unu dintr-un roman scris pe messenger

Rândurile care urmează fac parte dintr-un roman liric, niciodată terminat, pe care l-am iniţiat într-o noapte a anului 2001 împreună cu fratele meu, Marcel, după un îndelung schimb de vorbe pe messenger. Probabil că îl public, acum şi aici, mai mult pentru el şi pentru acele alte două-trei fiinţe din univers care încă mai vorbesc această limbă pe cale de dispariţie.

Capitolul unu
Din golâmbi iese un gângurit dulce, se prelinge ca ploaia pe obraji. Văd streaşina casei şi cerul cum se perindă, alb-albastru-negru, noaptea şi ziua ca nişte iubiri.
Lumea e imensă şi de de necercetat. Mama îmi aduce căpşuni când şarpele casei se strecoară în iarba lor aproape rotundă. Văd spaima şi fuga în braţele ei. Trupul meu cu câteva lungimi de fiinţă mai mic, în lumea misterioasă de afară.
Nu pot ţine minte gustul placentei şi nici fericirea acelui înlăuntru din care am fost scos tot pentru iubire când suferinţa încă nu fusese inventată.
Atâta că Ghiţă avea o cutie de cerneală goală, păstrând totuşi urmele unui albastru ieftin, de peniţă de trei la leu, iar eu aveam găina preferată, care şedea pe umărul meu de copil cu un firesc de acvilă în mizerie.
Iar Muma continua continua să-şi înfăşoare brâul peste nenumăratele rânduri de poale şi-şi pieptăna părul înverzit de trecerea atâtor ani peste metalul aconiţei. Mirosul de om bătrân şi singur în soarta umbletului său prin lume, dar şi căldura aproape maternă care emana din ea ca o aură.
Mă-ntorc pe partea cealaltă şi adorm în lumea aceluiaşi vis pe care-l pot regăsi ca la o comandă, ba nu, ca la o rugă. Mă învaţă Mama să spun
pestezitum-aipăzitdoamnetum-aiocrotit
pestenoaptebraţultăufiedoamnescutulmeuamin.
Căci cocoşii au cântat de mult şi tata s-a ridicat din pat intrând în lumea navetei, a ciorapilor de supraelastic mirosind a Marinică, a ştric şi a uica Geoarge alergând constant în spaţiul restrictiv a două ore din noapte, mereu aceleaşi, să deschidă o mină cu praf de fier în care horcăie de silicoză proletarii chinuiţi ai Banatului.
Numai eu pot regăsi visul acela serafic, de zbor peste Boază, peste lumea înrourată a Văii lu' Unguri. Mă ridic uşor în aerul tare al nopţii deasupra stâlpului de curent pe care tata obişnuia să se caţere în imaginaţia mea cu mâţele de fier ale electricianului din el ca să însurubeze şi să deşurubeze lumina deasupra satului prin care întâmplător treceam cu toţii de la un capăt la altul al vieţii.
Şi văd şi aud tot universul cel mare al stelelor cu spaimele spaţiului fără sfârşit şi universul cel mic al Gealului Ţiganilor populat cu Urechea Babii şi şiolomage şi bruscălani şi copiii în treninguri chinezeşti pline de imală şi căcărează de înger ronţăind boboloaşele lui Bibolari cu gust acrişor de sân de femeie.
Şi zbor, da, zbor deasupra străzii, mă înalţ prin propria mea voinţă de prunc fără trup în noaptea aceasta a copilăriei când visele pot fi reînfiripate şi spaimele există sub formă de diavol fugărindu-mă prin cotloanele visului până la capătul nopţii de parcă trupul nici n-ar fi fost sau dacă a fost a rămas cu mine în aerul acestei înnoptări sfâşiindu-l într-un zbor lin la înălţimea stâlpilor de telegraf. Sau de curent?

Mic dicţionar de cuvinte faine
Marinică - tren de navetişti care duce inevitabil către Reşiţa, Bocşa şi Timişoara, via Gătaia
ştric - o linie infinită de cale ferată la care lucrează continuu cu barosul uica Geoarge
uica Geoarge - vecinul meu emigrat în Ferendia o dată cu foametea şi tristeţea istoriei
Boază - dealul de la marginea copilăriei
Valea lu' Unguri - un loc din Ferendia şi din inima mea
Gealul Ţiganilor - una din cele şapte coline ale nostalgiei pe care tata a aşezat casa de la nr. 242
Urechea Babii - ciupercă misterioasă care apare primăvara în fundoanea grăginii
şiolomage - plante care cresc anume pentru a fi mâncate de porcii necolectivizaţi de acasă
bruscălani - frunze enorme cu care poţi să ventilezi întreaga caniculă a amintirilor
imală - noroiul cald de acasă
boboloaşe - bomboanele irezistibile din borcanele prăvăliei lui Bibolari
Bibolari - ultimul custode al buticului cu miros de petrol, săpun Cheia şi RSR

Blogul ca un puzzle despre zbor, confecţionat din caietele dictando ale tatălui meu

Ideea unui blog scris din perspectiva tatălui meu, unul din ultimii ţărani autentici, de veac XIX, ai României, mi-a venit pe când îl vizitam într-unul din spitalele timişorene, la a nu ştiu câta internare în urma unor afecţiuni cronice şi aparent incurabile. Am scris despre asta cândva pe site-ul şi în coloanele ultimului ziar la care am lucrat. Nu am reuşit atunci să-mi ţin promisiunea implicită din pricini obiective, din lipsă de timp şi inspiraţie, dar şi din alte motive pe care nu e cazul să le explic aici.
A fost nevoie însă ca un coleg şi amic, jurnalist la săptămânul la care am lucrat în anii din urmă, să zboare cu elicopterul Poliţiei de Frontieră peste Banat, într-o frumoasă zi de vară a anului 2007, ca să realizez că, într-un fel, blogul tatălui meu şi al satului Ferendia se scria, se concepea deja. Ca un puzzle ale cărui piese le desenează Marele Creator Neştiut iar mie nu-mi revine decât misiunea de a le potrivi undeva, cândva, pe un suport virtual. Imaginile surprinse din aparatul de zbor, cu turla bisericii şi munţii, dealurile Vârşeţului pe fundal, cu Drumul Mare şi locurile de joacă ale copilăriei, cu sălciile şi Vâna luncii pe care o colindam când eram mic şi sălbatic, reprezentau parcă viziunea unui ochi atotcuprinzător, metafizic, care privea anume pentru mine lumea-mi originară. Aşa că le-am luat, le-am prelucrat şi le-am postat aici, la vedere, ca oglindire a propriului suflet rural.
Fotografiile luate din zborul elicopterului m-au fascinat cu atât mai mult cu cât ele reprezintă pentru mine obiectivarea unui imbold pe care încă n-am reuşit să-l materializez, şi trebui să mărturisesc asta cu o anume sfială, ca pe o virginitate ascunsă. De mic vroiam să zbor şi n-am găsit altă soluţie decât aceea de a crea în gând un deltaplan cu care să mă lansez în aer de pe Boază, dealul de la marginea satului, deasupra Văii lu Unguri şi a altor locuri de acasă. Aşa, să plutesc măcar vreo câţiva metri deasupra caselor, a ruinelor conacului Wrana, a plopilor şi pipirigilor, a microuniversului copilăriei. Vroiam să-l fac dreptunghiular, deltaplanul, maşinăria de zbor vreau să spun, folosind lemn uşor de tei şi nailoanele sacilor în care tata obişnuia să strângă prunele. N-am reuşit să-l construiesc niciodată şi cu atât mai puţin să zbor fizic deasupra lucrurilor, totul n-a fost decât o pictură naivă în imaginaţia unui copil de la ţară. Însă am făcut-o în vis, transferând acolo un bricolaj imposibil, unealta plutirii pe cerul Ferendiei. Nici un drog şi nici un Boeing nu-mi vor putea oferi vreodată priveliştile acelea extatice, familiare, pe care reuşeam să le văd în vis, după un şfung înălţător, care-mi muta trupul în aer. O făceam repetitiv, noapte de noapte, an de an, de parcă descoperisem o iarbă a fiarelor ori mai degrabă a aripilor. Şi dacă mă gândesc că, deşi geniale în desenul lor ancestral, construcţiile lui da Vinci n-au zburat niciodată, îmi dau seama că micile mele escapade onirice prin văzduhul unui sat pierdut în pusta bănăţeană au fost mai aievea decât orice invenţie a omenirii. Poate fiindcă erau un dar, unul divin, venit din partea Celui căruia Mama mă învăţase să mă rog aşa: Pestezitum-aipăzitDoamnetum-aiocrotitPestenoaptebraţultăuFieDoamnescutulmeuAmin.
Mda, copilăria mi-a fost propriul timp mitic. Cu anii însă, darul zborului mi-a fost luat încetul cu încetul, şfungul oniric nu mai reuşea să mă înalţe în aerul existenţei, trupul fizic a devenit prea greu iar sufletul prea îngreunat de trecere pentru a mai levita deasupra locurilor, fiinţelor şi obiectelor dragi. Poate de aceea fotografiile colegului jurnalist, privirea digitală care a surprins acuarela ferendeană, Atlantida mea de pustă, au declanşat şi un declic care a dus la crearea blogului de faţă. După cum au făcut-o şi memoriile tatălui meu, scrise cu pixul pe nenumărate caiete dictando ori cu pătrăţele, de-a lungul ultimilor 15 ani.
Postările care urmează vor fi un mixaj de fotografii, de gânduri proprii, de amintiri ale părintelui meu de pe planeta Ferendia. Scriindu-le, onorez şi rugăminţile unor, puţini, cititori care m-au încurajat să o fac şi la ale căror comentarii nu am avut nici curajul şi nici răgazul să răspund până azi. O fac de acum, pentru ei, pentru mine, pentru Ferendia. Şi pentru acele câteva fiinţe adevărate din viaţa mea pentru care merită să scriu, să mărturisesc şi să sufăr în curgerea cuvintelor.

Fiecare cu Macondo-ul lui

dacă n-a crescut cu cheia de gât

într-un cartier de azbest al marelui stat sovietic

cu fabrici şi uzine, fabrici şi uzine

fiecare îşi are macondo-ul lui

al meu poartă numele ferendia

e un sat aparent pierdut în câmpia bănăţeană

din care ochii de copil abia pot distinge

câteva molcome înălţimi

dealul şumigului şi culmile vârşeţului

în locul acela, fericirea are miros de iarbă

de vaci şi purcei, de căruţaşi beţivi

de vin fiert şi şoric şi clet şi cuptoriţă

Prima amintire

prima amintire, un şarpe la marginea drumului

acolo unde se termină satul şi începe nemărginirea

gusturi şi mirosuri pierdute, ploile calde de mai

chipuri de babe şi de moşi care nu mai sunt

casele care au pierit, pomii care s-au uscat

despre ale căror roade nu mai am cu cine povesti

bucuria de a fi copil şi de a zbura în somn

peste toate întâmplările de acasă

Ferendia, Mama şi Tata. Atât

Cu toţii datorăm o mulţime de lucruri, de cuvinte, de sentimente, de porniri, de iubiri locurilor şi fiinţelor care ne-au făcut fericiţi fără să ceară nimic în schimb. Printre acestea se numără, fără îndoială, părinţii mei, Maria şi Ioan Sămânţă, şi satul meu, Ferendia.
Lor le dedic, ca şi tuturor fiinţelor şi lucrurilor care m-au iubit cândva, ca şi tuturor fiinţelor şi lucrurilor pe care le iubesc, tot ceea ce scriu de acum încolo pe acest blog.