De-a lungul anilor, al celor de fotografie digitală, începând din 2003 şi până astăzi, am adunat mii de imagini cu satul Ferendia. Am făcut-o mai mult pentru mine însumi şi pentru cei doi-trei oameni din Univers care s-ar
putea nimeri cândva în faţa acestor pagini virtuale. Le scot acum aici, la vedere, aşa cum aş ascunde un răvaş într-o sticlă aruncată în ocean.Şi ca să pun o oarecare ordine în această nostalgie fotografică, imaginile le-am grupat pe luni, aşa cum le-am surprins în călătoriile mele programate ori întâmplătoare din ultimii zece ani la Ferendia.
În luna ianuarie am fost sau mai degrabă am fotografiat acolo doar în anul 2011. Aci am dat zoom pe porumbeii casei care continuă să trăiască şi să prospere în casa de la nr. 242 şi după ce părinţii şi toţi
moşii mei au murit. Din grădină se vede biserica, o pictură frumoasă cu cruce şi păsări îndepărtate şi arbori dezgoliţi într-o iarnă blândă. Mai la dreapta, tot cu zoom, am văzut casele de pe Dealul Alălant, o acuarelă reuşită de un Dumnezeu rural şi artistic care a făcut Ferendia posibilă. Pe sub poarta ruginită, unul dintre căţeii dintr-un şir nesfârşit de fiinţe canine care mi-au lătrat copilăria, adolescenţa şi maturitatea şi-a făcut apariţia pe scenă, împreună cu umbra sa infidelă. Am mai surprins un cadru cu casă pustie şi roţi de tractor şi manivelă de plug ruginit, un colţ de vie şi de rai împrejmuit cu lătezi absolut imperfecţi, zborul unei păsări de pradă printre spinii păsulicului şi drumul care părăseşte satul şi duce invariabil către Dealul Vârşeţului. Alte 
amintiri: câinele Rosa, pe care medicul veterinar Silviu Radu l-a folosit ca donator de sânge în clinica sa de animale mici din Arad şi pe care am încercat în zadar să-l aclimatizez în casa părintească, şi Cula Vârşeţului cu munţii Sârbiei, la capătul unui câmp de rapiţă străbătut de un drum care se pierde în lumina apusului.Pe Rosa, căţeluşă posesoare de carnet de sănătate european, am fost nevoit să o duc înapoi la Arad după ce a băgat spaima în găinile Tatei şi în "omul nostru din Panama", Vasile Boncu, care a articulat-o cu un bât şi a fost nevoit ulterior să mă ajute s-o caut într-un lăstăriş de lângă Vână.
Galerie foto
